La ora 7 seara, șapte zile pe săptămână, pot fi găsită stând la un capăt al patului meu în Manhattan, pozând în fața telefonului, în timp ce vorbesc cu sute de străini. „Bună, băieți!” le spun – pentru că majoritatea lor sunt bărbați. Și apoi mai adaug: „A fost o zi atât de luuungă”, înainte să trec la fapte și să le arăt ce vor să vadă.

Mă uit cum se conectează pe platformă tot mai mulți, iar șansele mele de câștig sunt din ce în ce mai mari. Comentariile încep să apară din partea stângă jos a ecranului meu: salutări inocente precum „bună seara” și flirturi precum „bună ziua, superbă domnișoară!”.

Și la scurt timp după asta, încep să apară atât de multe comentarii și atât de repede încât nu pot ține pasul cu fiecare.

Îmi pun tot felul de întrebări: „Ce ai făcut astăzi?” „În ce parte a New Yorkului locuiești?” „Cu ce ​​te ocupi?”. Mă întreabă și unele lucruri mai personale: „Ești singură?” „Întâlniri?” „De unde ești?”.

Atunci încep să spun mici minciuni, acelea care oferă suficiente informații pentru a-i asigura pe cei care mă privesc că învață mai multe despre mine, dar nu suficiente pentru a le spune cine sunt cu adevărat. Le spun în ce stat locuiesc. Că sunt la facultate și am doi colegi de cameră. Le spun că am 21 de ani și cum simt că zodia mea nu îmi reprezintă cu adevărat personalitatea mea.

Nu le spun că locuiesc în New York City, că sunt un senior la NYU care are suficienți bani pentru a-și permite să-și cumpere tot ce își dorește, dar nu destui încât să nu am nevoie de un loc de muncă ca acesta. Nu le spun că urăsc în secret cele două ore pe noapte în care stau în fața camerei, prefăcându-mă că sunt interesat de conversațiile cu ei, că m-am săturat să vorbesc unidirecțional cu o sticlă. Că în fiecare minut pe care îl petrec distrându-i, resentimentul meu față de lumea digitală și diversele ei metode de comunicare întortocheate și impersonale crește.

Am aflat despre BIGO LIVE, aplicația prin care vorbesc zi de zi cu clienții mei, printr-un prieten care mi-a prezentat un recrutor al companiei. Nu am trecut niciodată printr-un interviu. Compania la care lucrez fusese instruită să refuze toți bărbații, instruindu-i pe toți recrutorii să găsească doar femei atractive și talentate pentru site. Mi-a trimis un mesaj la doar câteva săptămâni după întâlnirea noastră inițială.

Platforma a câștigat deja o popularitate sălbatică în Asia, dar a început recent să fie căutată și în altă parte. Am devenit un ambasador american al mărcii; o parte din rolul meu este de a atrage mai mulți utilizatori aici, acasă, în state. Contractul pe care l-am semnat spunea că nu trebuia să nu apelez la blasfemie – o regulă pe care o încalc des. De asemenea, contractul mai spunea că nu pot, în niciun caz, să fac nimic care să semene cu pornografia sau să produc conținut neadecvat. Iar cel mai important lucru era să aduc un anumit număr de clienți pe platformă, clienți pe care ei îi numeau și… boabe de fasole.

Sistemul cu boabe de fasole nu este complicat, dar este frustrant. El funcționează astfel: spectatorii intră în fluxul meu live și au opțiunea de a-mi trimite cadouri, care se transferă la numărul meu de boabe de fasole. Fasolea este chiar mai importantă decât audiența
întrucât, dacă nu strâng un anumit număr de boabe contul meu va fi închis până la sfârșitul lunii.

În mod ideal, ar trebui să fie simplu să obții mai multă fasole. Dacă privești totul ca un joc, poate fi chiar amuzant, mai ales că boabele mele se transferă în bani reali. Aproximativ 300 de boabe de fasole reprezintă doar un dolar și foarte puțini telespectatori sunt generoși cu cadourile.

Odată, când eram tânără, m-am dus la un Home Depot de lângă casa mea și i-am pus pe doi bărbați uriași care lucrau acolo să taie stive lungi de placaj pentru mine. Am dus piesele acasă și le-am lipit la cald pe o placă mare, de formă pătrată.

După ce s-a uscat lipiciul, mi-am pus hamsterul să alerge printre ele ca printr-un labirint, punând la un capăt niște un de arahide. L-am cronometrat în timp real până ce a ajuns la capătul labirintului și și-a primit premiul său. Cu cât a alergat mai mult prin labirint, cu atât a devenit mai rapid. Am făcut acest experiment o dată pe zi, timp de o săptămână, iar în ultima zi a alergării lui Speedy, el și-a redus timpul inițial la jumătate.

Lucrând pentru BIGO LIVE, am devenit hamsterul. Untul meu de arahide, metaforic vorbind, de la capătul coridoarelor întortocheate, este numărul meu de boabe de fasole. Și cu cât învăț mai repede exact ce le place fanilor mei, cu atât mai repede ajung la final.

O iau pe scurtături alegând anumiți utilizatori, cei care se conectează cu programul meu și interacționează cu mine cel mai des, spunându-le că sunt preferații mei. Puțină atenție în plus și sunt mult mai decât dispuși să-mi trimită cadouri. Aceștia sunt cei mai buni clienți ai mei și mă pot baza pe ei pentru a furniza cea mai mare parte de boabe de fasole din cota mea lunară. În general, să obțin ceea ce am nevoie de la publicul meu înseamnă să studiez ceea ce publicul meu își dorește cel mai mult. Și ceea ce își doresc cu adevărat este să se simtă speciali, băgați în seamă.

Cu toate acestea, indiferent de câte cadouri sunt capabil să scot din vârfurile degetelor spectatorilor, nu pot scăpa de un sentiment distinct de gol. Îmi stă în stomac în fiecare noapte, în fiecare oră în care îmi fac micul spectacol, încercând să mă conving că fac bine ce fac. Nu mă simt împlinită să torn mereu aceleași minciuni din nou și din nou unui public care mă roagă să ascult și să răspund – pentru ce?

Am un die-hard fan, Anthony, care se mă susține mereu. El își face aproape întotdeauna marea intrare cu un cadou uriaș, din acela de genul care este anunțat de-a lungul întregului show live tuturor celor prezenți.

Pe de altă parte, când nu răspund la îndemnul lui, forțează nota și mă pune să dezvălui mai mult decât sunt dispus să fac: „Care este numele tău adevărat? De ce îți ascunzi identitatea?” — apo sare cu mesaje private, implorându-mă să îl las să ia parte în viața mea reală, ca un prieten adevărat. El vrea profilurile mele de socializare, un lucru pe care îl refuz oricui și apoi spune: „doar un nume, doar un nume, doar un nume”. Când nu accept, mă amenință că nu îmi va mai oferi cadouri, că nu-mi mai urmărește show-urile, că nu va mai fi „fanul numărul unu”. Sincer, nu m-ar deranja liniștea și pacea, dar nici nu știu cum m-aș descurca fără el.

Însă revine mereu a doua zi, iar intrarea lui a început să devină un oc obositor.

Într-o zi, primesc un e-mail de la companie prin care am fost rugată să trimit cadouri celor care mă susțin cel mai mult. În email spunea că dacă le voi acord atenție atunci și ei îmi vor răspunde cu mai multă căldură. Dar am ignorat totul.

Mintea mea nu stă la cadouri, ci doar la boabe de fasole și trei numere în mod special: 750 de dolari, 50 de ore pe lună, 10.000 de boabe de fasole. Primul număr este salariul meu de bază, al doilea număr este numărul de ore pe care le lucrez în fiecare săptămână, iar al treilea cantitatea minimă de fasole pe care trebuie să o câștig ca să rămân pe platformă.

Când am citit email-ul, m-am gândit în primul rând la întrebarea „de ce?”. De ce aș face asta? De ce aș oferi ceva cu jumătate de inimă sutelor de anonimi online cu care îmi petrec timpul noapte de noapte, pretinzând că îi pasă?

Dar adevărul este că ei sunt susținătorii stilului meu de viață din New York. Alerg prin labirint cu ei și datorită lor, noapte de noapte, și cu cât primesc mai mult de la ei, cu cât îmi amintesc mai multe nume și frânturi din conversațiile anterioare. Sunt un mic hamster care aleargă încontinuu pentru a ajunge la untul de arahide de la capătul labirintului.

Dar nu suntem oare toți la fel? Nu toți ne dorim oare un stil de viață mai bun și mai multă atenție din partea celorlalți, mai ales în această epocă a singurătății?